magyar  |  english  |  

• home
• exponatul lunii
• 
• istoric
• colecţii
  • bibliotecă
  • ştiinţe ale naturii
  • arheologie
  • istorie
  • etnografie
  • fototecă
• patrimoniu cultural
  • ştiinţele naturii
  • arheologie
  • istorie
  • etnografie
  • bibliotecă
  • artă plastică
• filiale
  • Galeriile de artă 'Gyárfás Jenő' din Sfântu Gheorghe
  • Centrul Artistic Transilvănean din Sfântu Gheorghe
  • Spaţiul Expoziţional de Artă Contemporană MAGMA din Sfântu Gheorghe
  • Muzeul 'Haszmann Pál' din Cernat
  • Muzeul de Istorie a Breslelor „Incze László” din Târgu Secuiesc
  • Muzeul Etnografic Ceangăiesc din Zăbala
  • Muzeul Depresiunii Baraolt din Baraoltt
• fundaţie
• colegi
• 
• expoziţii
  • Muzeul Naţional Secuiesc
    • expoziţii permanente
    • expoziţii periodice
  • Galeriile de artă
    • expoziţii permanente
    • expoziţii periodice
  • Muzeul Breslelor, Târgu Secuiesc
  • Muzeul 'Haszmann Pál' din Cernat
  • Muzeul Etnografic Ceangăiesc, Zăbala
• publicaţii
  • cărţi
  • cataloage
  • publicaţii digitale
• evenimente
• ştiri
• posturi vacante
• 
• administraţie
• 
• parteneri

Etnografie

Colecţia de etnografie a Muzeului Naţional Secuiesc, ale cărei baze au fost puse încă de la fondarea instituţiei, dispune în prezent de peste 14.000 de piese de patrimoniu, constând din mobilier, ceramică, textile sau obiecte de port popular, respectiv unelte ale vieţii cotidiene. Multe dintre piesele colecţionate în primele decenii ale instituţiei (materiale de breaslă, obiecte de port sau de mobilier nobiliar, broderii domneşti, vase de lux săseşti) au, alături de caracterul etnografic, şi valoare istorică sau memorialistică.

Colecţia cuprinde şi piese cu caracter ecleziastic de mare valoare, cum ar fi: altarul familiei Mikes de la Zăbala, obiect de artă care prezintă trecerea de la stilul renascentist la barocul timpuriu, prezentând analogii semnificative cu altarul din Capela Salvator de la Şumuleu-Ciuc, fiind una dintre puţinele capodopere ecleziastice, păstrate până în prezent, din Ţinutul Secuiesc.

Tavanul cu casete pictate a vechii Biserici de la Brateş – datând din 1760 şi refăcut în anul 1802, poartă blazonul familiei Bibó din localitate, sub patronajul căreia a fost realizat – este expus într-una din sălile de expoziţie ale Secţiei şi reprezintă un ansamblu de o valoare deosebită. Tavanul, format din 126 de casete, a fost donat Muzeului în anul 1912. Cercetările legate de acesta şi lucrările de restaurare, efectuate în ultimul secol, au documentat activitatea a mulţi pictori (János Kovács, Pál Lajos, László Nagy), presupuşi autori ai ansamblului, conturându-se un stil de decorare a tavanelor bisericilor, specific numai regiunii Treiscaune.

Prezenţa în Colecţie a catedrei din Biserica de la Tălişoara, a mesei Domnului din Biserica de la Pachia, a scândurilor pictate din corul Bisericii de la Lisnău, a elementelor sculptate ale orgii Bisericii de la Moacşa, respectiv broderii domneşti din biserici – toate acestea relevă importanţa pe care Muzeul a acordat-o salvării pieselor provenite din patrimoniul ecleziastic.

Colectarea sistematică a grupurilor de piese reprezentative pentru viaţa rurală – între care şi obiecte legate de ocupaţiile populare, de obiceiuri, respectiv de etapele vieţii umane – a început abia la sfârşitul secolului XIX, Colecţia devenind secţie de sine stătătoare începând cu anul 1902.

1. Colecţia de ceramică

Una dintre cele mai importante şi valoroase fonduri ale Colecţiei este cea de ceramică, în care se găsesc 1350 de vase de lux, 1200 de vase de uz comun, respectiv peste 700 de cahle, provenite din Ţinutul Secuiesc, dar şi din scaunele săseşti.

Ca urmare a colecţionării pieselor încă din secolul al XIX-lea, Colecţia dispune de seturi de vase fabricate la Bodoc, Calnic, Breţcu, Odorheiu Secuiesc, Satu Nou, Herculian sau Târgu Secuiesc, care, prin studiul tehnicilor şi a motivelor decorative, permit identificarea diferitelor centre de olari.

Atelierul de olărie din Herculian, donat Muzeului în anul 1940, reprezintă o mostră valoroasă de unelte şi ustensile folosite de olari. Cele mai valoroase piese ale Colecţiei de ceramică sunt ulcioarele arădene din secolul al XVII-lea, vasul de lux fabricat la Sibiu în anul 1747, respectiv colecţia de ulcioare cu conturul incizat al motivelor decorative, realizate la sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX, la Târgu Secuiesc.

Din colecţia de cahle, 100 de piese de factură habană sau săsească, din secolele XVII-XVIII, provin din colecţia braşoveanului Adolf Resch. Cahlele din Ţinutul Secuiesc şi regiunile învecinate au fost realizate în centre de olari de mare tradiţie, cum ar fi Târgu Secuiesc, Herculian, Cuşmed, Mădăraş sau Satu Nou. Tot în această categorie pot fi incluse şi negativele de cahle sculptate din lemn, de la Herculian şi Satu Nou.

2. Colecţia de textile şi costume populare

Colecţia de textile şi costume populare a suferit pierderi însemnate în timpul evacuării, din cursul celui de-al Doilea Război Mondial. În perioada postbelică, cercetările de teren au pus accentul pe refacerea fondului colecţiei, care astăzi se poate lăuda cu circa 1500 de piese textile, respectiv peste 1000 de piese de vestimentaţie populară.

Cea mai importantă parte a Colecţiei este cea a broderiilor domneşti, formată din câteva duzini de exemplare. Specifice secolelor XVII-XVIII, acestea sunt broderii realizate din fir de mătase, aur sau argint, purtând motive fitomorfe şi zoomorfe cu un desen sofisticat, de tradiţie renascentistă sau barocă. Exemplarele din Colecţie provin în marea lor majoritate din Ţinutul Secuiesc (Imeni, Forţeni, Dalnic, Ilieni, Cernatu de Jos, Boroşneu Mare), dar şi din donaţiile unor familii nobiliare din Sălaj, scaunele săseşti sau din Ungaria.

Dintre broderiile executate prin numărarea firelor, Colecţia dispune de mai multe piese din Araci şi Hăghig, localităţi devenite celebre pe plan mondial la începutul secolului XX, datorită broderiilor în cruciuliţă, de înaltă calitate, realizate aici.

Dintre ţesăturile din Ţinutul Secuiesc, deşi în număr relativ redus, au o valoare deosebită covoarele vopsite, care provin din donaţiile pictorului Imre Nagy (1893-1976) din Jigodin (covoare din Ciucul de Jos), sau din cele ale etnografilor Pál Péter Domokos şi Lajos Roediger (covoare din Depresiunea Caşinului). Aceste ţesături din lână, realizate prin tehnica chilimului, au fost realizate în mai multe localităţi secuieşti, fiind utilizate în general ca feţe de masă sau cuverturi pentru bănci ori paturi. Tehnica – ajunsă pe cale de dispariţie, la începutul secolului XX – a beneficiat de o tendinţă de revigorare în perioada interbelică, astfel încât o mai regăsim şi prezent în Depresiunea Ciucului.

Un alt tip de ţesătură foarte răspândită în Ţinutul Secuiesc, ţesătura cu alesătură, a devenit foarte popular datorită numeroaselor ateliere de tors şi vopsit din Treiscaune. Cele mai importante centre de realizare a acestui tip de ţesătură se găseau în regiunea Odorheiu Secuiesc sau Săcele. Cel mai vechi exemplar din colecţia noastră poartă inscripţia 1770 şi provine de la Sântimbru (jud. Harghita).

Din bogata colecţie de piese vestimentare, aflate în patrimoniul Secţiei înainte de 1945, a supravieţuit doar un exemplar, de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, un pieptar de damă de factură nobiliară, brodat cu fir de mătase.

Diversitatea portului popular secuiesc se poate pune pe seama evoluţiei locale şi a statutului juridic specific Ţinutului Secuiesc. Fustele cu dungi colorate specifice zonei s-au diversificat începând cu deceniul patru al secolului XX, odată cu revigorarea ţesutului casnic. Coloritul şi motivele fustelor diferă în funcţie de localitate, vârstă, stare materială sau, de la caz la caz, de sărbătoarea la care au fost purtate. Culoarea şi găitanele cioarecilor de postav (harisnya), purtaţi de către bărbaţi, difereau în funcţie de statutul social al purtătorului (civil – om liber, orăşean sau iobag, respectiv militar – înainte de 1848).

Datorită muncii de cercetare depuse de etnografa Klára Gazda (care a activat în cadrul Secţiei în perioada 1968-1991), se cunosc normele variaţiei portului feminin din peste 30 de localităţi din Ţinutul Secuiesc. Deşi majoritatea costumelor sunt din secolul XX, datorită marii varietăţi a pieselor vestimentare, colecţia are o valoare deosebită.

Numărul pieselor vestimentare masculine sau al celor provenite din mediul urban este relativ redus, una dintre priorităţile Secţiei fiind remedierea acestui neajuns.

Piesele vestimentare realizate din blană erau mai puţin răspândite în Ţinutul Secuiesc, în colecţia noastră găsindu-se în special exemplare provenite din scaunele săseşti, Ţara Bârsei, Valea Homoroadelor, Depresiunea Trascăului şi a Ciucului, respectiv din regiunile locuite de ceangăi.

3. Colecţia de mobilier

Conform studiilor de etnografie, lăzile cioplite – îmbinate fără piese metalice, având forme simple, decorate cu motive cioplite – au fost cele mai vechi elemente de mobilier din regiune, prezente în gospodării până în jurul deceniului şapte al secolului XIX. Formele specifice pentru Ţinutul Secuiesc au fost lăzile pentru depozitarea cerealelor şi cele pentru zestre. Începând cu deceniul nouă al secolului XVIII, şi-au făcut apariţia şi lăzile pictate, care au devenit dominante pe la mijlocul secolului următor.

Cele mai reprezentative piese ale Colecţiei sunt lăzile cioplite, cu decor geometric (triunghiuri) sau floral (lalele), provenite din Depresiunea Baraolt. Lăzile decorate cu figuri antropomorfe, cum ar fi exemplarul de la Aita Seacă, sunt relativ rare şi, prin urmare, mult mai valoroase. Cele mai importante centre de confecţionare a lăzilor dulgherite au fost Ciucul de Sus, Depresiunea Târgu Secuiesc sau Ţara Călatei.

Ansamblul colecţiei de mobilier conţine şi piese de mobilier sculptat, cea mai valoroasă dintre ele este un scaun din anul 1716, cu însemnele breslei tâmplarilor.

Colecţia de mobilier pictat este mult mai bogată, în special datorită supravieţuirii acestui tip pe o perioadă mai îndelungată. Lăzile din Scaunul Kézdi decorate cu lalele răsucite, cele din Scaunul Orbai decorate cu muguri de lalea şi cununi, piesele bogat ornamentate de la Vârghiş şi Scaunul Odorhei, respectiv lăzile cu decor pictat pe fond albastru din Ciuc întregesc paleta puţin cunoscutei culturi a mobilierului din Ţinutul Secuiesc. Camera casei de ceangăi din Săcele – cu panourile sale pictate cu motive vegetale şi aviare, care prezintă şi influenţe săseşti – este una dintre cele mai frumoase ansambluri de interior popular expus în Muzeu.

4. Ustensilele culesului, pescuitului, vânătorii şi păstoritului

Etnografii Iván Balassa, László Vajda, Károly Gaál, care au activat în cadrul Muzeului începând cu deceniul cinci al secolului XX, au fost fascinaţi de modul de viaţă culegător-pescuitor-vânător şi păstoresc specific Ţinutului Secuiesc. Ustensilele caracteristice regiunii, colecţionate în anii celui de-al Doilea Război Mondial, reprezintă o valoare deosebită, mai ales datorită faptului că ele mai păstrează multe elemente arhaice.

Coşurile şi vasele din scoarţă de mesteacăn au fost utilizate la culesul fructelor sălbatice, fiind foarte valoroase, mai ales datorită faptului că aceste obiecte extrem de casabile şi perisabile se păstrează relativ rar. Colecţia de ustensile de vânătoare şi pescuit, care a suferit pierderi importante în cursul evacuării, se compune din capcane de diferite tipuri, utilizate la vânătoare, plase de pescuit şi capcane pentru peşte, respectiv tipuri de harpoane care au fost utilizate doar în Ţinutul Secuiesc. Recipientele pentru praf de puşcă decorate, realizate din corn de cerb, chiar dacă sunt reduse ca număr, reprezintă o parte valoroasă a Colecţiei.

Dintre obiectele tradiţionale ale vieţii păstoreşti, Colecţia dispune de un număr mare de bâte sculptate, având corpul decorat cu motive geometrice şi măciuliile cu decor zoomorf sau antropomorf. Un alt obiect specific păstorilor din Ţinutul Secuiesc este solniţa din coajă de mesteacăn, din prima jumătate a deceniului cinci al secolului trecut, care a ajuns în Colecţie într-un număr mare de exemplare, împreună cu o stână complet echipată din Depresiunea Baraolt. Printre ustensilele păstoreşti mai trebuie menţionate răvaşele pentru evidenţa numărului animalelor, vasele pentru prelucrarea laptelui, sau cântarele din lemn pentru cântărirea produselor lactate.

5. Fondul meşteşugurilor populare

În epoca de pionierat, atenţia etnografilor s-a concentrat în special asupra pieselor decorate, cele simple, de uz comun, fiind considerate de importanţă secundară. Aceste meşteşuguri casnice (frânghieritul, confecţionarea sitelor, fierăritul) au ajuns în centrul atenţiei când au început a deveni din ce în ce mai rare, până la dispariţia lor. Începând cu deceniul opt al secolului XX, Muzeul a început colecţionarea şi achiziţionarea acestor tipuri de obiecte, avându-se grijă ca, alături de atelierele utilate complet sau parţial, în colecţie să ajungă şi gama produselor realizate în acestea.

Astfel, Colecţia de etnografie s-a îmbogăţit cu ateliere de fierărie provenite de la Chichiş şi Biborţeni, respectiv cu ustensilele atelierelor de sitari de la Chiuruş, cele de confecţionat şindrilă de la Ghelinţa, cele de rotar de la Olteni, şi de dogar de la Harale, plus uneltele unui lutier de la Arcuş. Ustensilele de prelucrare a fibrelor, respectiv cele de ţesut sunt de asemenea foarte bine documentate.

Cea mai recentă achiziţie a Muzeului din domeniul meşteşugurilor populare sunt un atelier complet echipat şi un set integral de vase ceramice ale unui olar din Oituz (jud. Bacău). Datorită acestei metode ştiinţifice de colecţionare, aspectele meşteşugurilor casnice din Secuime pot fi urmărite şi studiate în cele mai mici detalii.

6. Fondul despre etapele vieţii umane

Din cauza faptului că societatea europeană, până la mijlocul secolului XX, nu a acordat atenţie copiilor, ca indivizi şi grup social, colecţiile muzeale dispun de puţine obiecte legate de copilărie. Muzeul Naţional Secuiesc se află în fericita situaţie ca, la începutul anilor 1980, să intre în posesia colecţiei de jucării Síppal-dobbal (Cu surle şi tobe), formată din mai multe mii de piese. Jucăriile au fost adunate în cadrul concursului iniţiat de revista Jóbarát (publicaţie săptămânală a Organizaţiei Pionierilor, pentru copii cu vârsta între 8 şi 14 ani), în urma căruia au intrat în colecţie mii de jucării, împreună cu descrierea jocurilor în care erau utilizate, provenite din întreg arealul transilvănean.

În colecţie se regăsesc şi obiectele legate de alegerea partenerului de viaţă, cadouri amoroase, sau cele care au fost utilizate cu ocazia nunţilor. Obiectele legate de tema morţii sunt şi ele bine reprezentate, Secţia vernisând, cu puţin timp în urmă, şi o expoziţie temporară pe această temă.

7. Fondul obiceiurilor populare

Criteriile de colecţionare, centrate în special pe arta şi viaţa populară, nu au favorizat achiziţionarea obiectelor legate de obiceiuri, colecţia acestora numărând mai puţine exemplare faţă de celelalte fonduri ale Secţiei.

Dintre obiectele legate de sărbători, trebuie evidenţiată colecţia de ouă încondeiate, cu numeroase exemplare din secolul al XIX-lea, provenite de la Araci sau din bazinul Râului Negru. Au o valoare deosebită şi măştile de vicleim de la Cioboteni, machetele de biserici utilizate la vicleim din Treiscaune şi regiunea Ghimeş, costume de carnaval din Belin, sau măşti şi accesorii folosite în dansul tradiţional de carnaval boriţa, în zona Săcele.

8. Exponate în aer liber

Casa din Ciuc – construită în perioada 1767-1768, cu trei încăperi, exponat şi spaţiu de expoziţie în egală măsură – este una dintre cele mai vechi exponate în aer liber din Bazinul Panonic. Clădirea, cu acoperiş de şindrilă în două ape, este o construcţie specifică pentru Ciucul de Jos, care a aparţinut unei familii de secui primipili (nobilime mică). Casa are tocul uşii decorat cu monograma Fecioarei Maria şi grinzi de tavan inscripţionate. Acest exponat a intrat în posesia Muzeului împreună cu soba de cahle cu foc deschis, o bancă din anul 1743, o ladă pentru grâne din anul 1766, plus alte piese din mobilierul său, toate din secolul al XVIII-lea. În camera interioară a fost expusă o sobă cu cahle de factură burgheză, provenită din atelierul olarului Zsigmond Bereczki din Cuşmed, din deceniul şase al secolului al XIX-lea. Poarta secuiască din anul 1761, aflată în faţa clădirii, provine de asemenea din vecinătatea sa.

Sub tinda din spatele clădirii se află expusă colecţia de stâlpi funerari şi grinzi ornamentate, iar în curtea de aici, o presă de ulei cu ciocan, de la Belani.

Colecţia de porţi secuieşti din secolele XVIII-XIX este şi ea extrem de valoroasă, aici găsindu-se o poartă din anul 1733 de la Dalnic (cel mai vechi exemplar din Ţinutul Secuiesc), o poartă decorată cu calendar din anul 1751, respectiv o poartă cu motive antropomorfe din anul 1778, de la Mărtineni.