magyar  |  english  |  

• home
• exponatul lunii
• 
• istoric
• colecţii
  • bibliotecă
  • ştiinţe ale naturii
  • arheologie
  • istorie
  • etnografie
  • fototecă
• patrimoniu cultural
  • ştiinţele naturii
  • arheologie
  • istorie
  • etnografie
  • bibliotecă
  • artă plastică
• filiale
  • Galeriile de artă 'Gyárfás Jenő' din Sfântu Gheorghe
  • Centrul Artistic Transilvănean din Sfântu Gheorghe
  • Spaţiul Expoziţional de Artă Contemporană MAGMA din Sfântu Gheorghe
  • Muzeul 'Haszmann Pál' din Cernat
  • Muzeul de Istorie a Breslelor „Incze László” din Târgu Secuiesc
  • Muzeul Etnografic Ceangăiesc din Zăbala
  • Muzeul Depresiunii Baraolt din Baraoltt
• fundaţie
• colegi
• 
• expoziţii
  • Muzeul Naţional Secuiesc
    • expoziţii permanente
    • expoziţii periodice
  • Galeriile de artă
    • expoziţii permanente
    • expoziţii periodice
  • Muzeul Breslelor, Târgu Secuiesc
  • Muzeul 'Haszmann Pál' din Cernat
  • Muzeul Etnografic Ceangăiesc, Zăbala
• publicaţii
  • cărţi
  • cataloage
  • publicaţii digitale
• evenimente
• ştiri
• posturi vacante
• 
• administraţie
• 
• parteneri

Expoziţii permanente

Casa scării

Clădirea Muzeului a fost construită după planurile lui Károly Kós, renumit arhitect din mişcarea organic-tradiţionalistă, de anvergură mondială, iniţiată de britanicii din Arts and Crafts şi de arhitecţi finlandezi, cu reprezentanţi până în SUA şi Canada. Kós s-a inspirat din tradiţiile arhitecturii medievale ardelene şi ale arhitecturii populare. Decoraţia interioară şi mobilierul au fost concepute în acelaşi spirit, însă unele elemente – între care şi balustrada scării, din fier forjat – au fost finalizate abia în 2012.

Muzeul a însemnat totdeauna spaţiu de întâlnire pentru valoroşi oameni de cultură. Stema secuiască de la etaj a fost pictată de cunoscutul nostru colaborator, heraldistul József Keöpeczi Sebestyén, cel căruia îi datorăm şi stema României întregite. Faţă de varianta lui, elaborată în 1921, azi lipsesc numai simbolurile monarhiei: coroana, sceptrul (înlocuit de buzdugan) şi scutul scartelat al Casei Hohenzollern. Alt artist devotat Muzeului este József Bene, care a popularizat la rândul lui vechea legendă secuiască, cea a Lacului Sfânta Ana din apropiere, împodobind cu ea decorul casei de cultură din satul învecinat.

„In memoriam Áron Gábor”

„Tolstoi ... , descriind [în celebrul său roman Război şi pace] bătălia de la Borodino – moment însemnat al istoriei universale – , pune momentul decisiv în soarta împăratului Napoleon, pe seama prezenţei sale de spirit, respectiv a curajului unui caporal necunoscut. Rolul jucat de caporalul amintit este doar în ficţiunea romanului ... Áron Gábor, acest »bătrân« caporal secui, este în schimb un personaj istoric real ... care ar fi fost urmările, dacă nu s-ar fi produs acea întorsătura transilvăneană a războiului paşoptist, simbolizată de figura lui?” (László Kovács: Gábor Áron)

Expoziţia este un omagiu adus eroilor care, în 1848-1849, au făcut prin locurile noastre istorie europeană. Paşoptiştii din Trei Scaune (în mare, actualul judeţ Covasna) realizează în aceste luni ceva fără echivoc: depăşesc diversiunea vieneză, anunţând cei dintâi în Transilvania desfiinţarea iobăgiei, se organizează unit pentru autoapărare, turnând până şi tunuri proprii, rezistă singuri trupelor imperiale transilvănene, câştigând astfel un răgaz decisiv pentru regruparea forţelor antihabsburgice din Ungaria. Fără eforturile lui Áron Gábor şi ale celorlalţi revoluţionari, reformele burgheze, legiferate în 1848 numai în Dieta Ungariei din Bratislava, ar fi putut fi şterse în toată Europa, înainte să ajungă a fi implementate.

După documentele scoase la lumină până acum, tunul paşoptist de la Târgu Secuiesc este singurul păstrat, din cele 64 turnate acolo în anul 1849. Tunul a fost găsit la 18 august 1906, în zona oraşului vechi, cu ocazia unor construcţii efectuate în curtea Spitalului Rudolf, de atunci. De calibru 90 mm, tunul are 156 cm lungime şi în jur de 370 kg, fiind ornat cu inele. Autentificarea lui s-a putut face pe baza tehnicii speciale de fabricare, descrisă de artileriştii veterani paşoptişti – neavând utilaje pentru realizarea ulterioară a găurii, târgusecuiescenii au turnat tunuri cu gaură. Autenticitatea obiectului a fost verificată de către Ferenc László, erudit custode al Muzeului Naţional Secuiesc, la puţin timp după descoperire. Ca relicvă paşoptistă de însemnătate excepţională pentru istoria comunităţii locale, tunul a stârnit un interes ieşit din comun : în timp ce a fost transportat în sala de şedinţe a primăriei oraşului, chiar în ziua de naştere a conducătorului paşoptist Lajos Kossuth, pe întreaga distanţă parcursă, o mare mulţime de oameni l-a însoţit cu ovaţii. Tunul a ajuns în Muzeul Naţional Secuiesc în 1923, iar în 1971 a fost dus, împreună cu alte obiecte de valoare de aici, la Bucureşti, în Muzeul Naţional de Istorie a României, proaspăt înfiinţat. De atunci, în Muzeul Naţional Secuiesc şi în Muzeul Breslelor din Târgu Secuiesc, s-au putut vizita numai copii ale tunului, montate pe un afet de epocă pus pe roţi.

1848 este anul de naştere al naţiunilor burgheze din Europa Centrală şi de Est, adică momentul istoric care a conturat bazele sistemului politic modern, numit de noi democratic. O naţiune înseamnă un corp politic organizat după legi aparte, care reuneşte categorii cu drepturi şi şanse de a avea un cuvânt de spus în conducerea unei societăţi. Diferenţa enormă dintre naţiunea preburgheză (stările) şi cea burgheză constă în proporţii. În primul caz, categoriile libere, adică naţiunea, reprezenta doar 10% din populaţie, în timp ce 90% era o populaţie privată de drepturi politice (cel al alegerii conducătorilor ţării, de pildă), iobagii şi alte categorii având doar îndatoriri (plata impozitelor, serviciul militar etc.). Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, acest sistem devine deficitar: covârşitoarea majoritate nu este interesată în a-l sprijini şi, în loc să contribuie cu mai mult la binele comun, ascunde mai degrabă şi puţinul realizat, pentru propria folosinţă.

Elitele sunt cele ce conştientizează gravele nedreptăţi ale sistemului şi găsesc şi soluţia: binele comun va fi sprijinit de întreaga populaţie (de întregul popor al unei ţări), numai dacă drepturile se vor extinde asupra tuturor categoriilor, adică odată cu primirea întregii populaţii în rândurile naţiunii (ale celor privilegiaţi). În toată regiunea, dieta ungară de la Bratislava este singura care va reuşi să legifereze şi să implementeze această reformă majoră în 1848, în martie, şi, în consecinţă, cercurile imperiale contrainteresate (Curtea vieneză şi cea de la Sankt Petersburg) se întorc cu promptitudine împotiva elitei ungare.

Regiunea este una amestecată, multietnică, şi libertatea oferită poporului este un măr otrăvit: în limba cui să ne practicăm/exprimăm libertăţile? Limba folosită până atunci în Dietă (parlamentul transilvănean) nu degeaba era una moartă, în aceeaşi măsură pentru toţi, adică latina. Curtea vieneză speculează divergenţa aspiraţiilor de limbă, cât şi cele culturale şi, aflând prin telegraf de promulgarea desfiinţării iobăgiei în Ungaria, ministrul de stat imperial, contele Hartig, propune soluţia divide et impera, chiar în aceeaşi zi (23 martie 1848): ungurii, cei mai primejdioşi după cum s-a văzut, trebuie opriţi cu orice preţ, prin manipularea celorlalte naţionalităţi. În vară, imperiul Habsburgilor se cufundă într-un război civil tip bosniac, primii protagonişti fiind aceiaşi: militanţii sârbi încearcă purificarea etnică a Voivodinei şi a Banatului, dând foc atât la satele maghiare, cât şi la cele româneşti.

Am fost prea mult timp îndoctrinaţi de supradimensionarea luptelor fratricide româno-maghiare din 1848-1849, pe când realitatea era de fapt una deosebit de complexă. Ce vâlvă s-a făcut vizavi de reamplasarea Statuii Libertăţii de la Arad, în 2004, dar nici un aşa-zis „specialist”, dintre mulţii care se agitau în toată mass-media, nu ştia că armata austriacă a fost alungată în februarie 1849 din Aradul Nou de un batalion român al lui Kossuth, format din cei înrolaţi în Comitatul Arad. Numărul honvezilor români se compara cu efectivul legiunilor lui Avram Iancu din Apuseni. Pe de altă parte, în zona secuiască Odorhei, iobagii maghiari şi români au dat foc împreună la conacele nobililor maghiari.

Paşoptiştii din Trei Scaune (în mare, actualul judeţ Covasna) realizează în aceste luni ceva fără echivoc: depăşesc diversiunea vieneză, anunţând cei dintâi în Transilvania desfiinţarea iobăgiei, la adunarea din Cernatul apropiat, în mai 1848. Trei Scaune se organizează unit pentru autoapărare, turnând până şi tunuri proprii, şi rezistă trupelor imperiale transilvănene singure, câştigând un timp de răgaz decisiv pentru regruparea forţelor antihabsburgice din Ungaria. În primăvara lui 1849, imperialii sunt înfrânţi şi revoluţia va fi înăbuşită abia în toamnă de intervenţia rusă, de amploare. După Moldova şi Ţara Românească, ţarul tuturor ruşilor „face ordine” şi în interiorul Carpaţilor. Numai că, între timp, legile din martie 1848 au fost în vigoare un an şi jumătate: transformările sociale au devenit ireversibile şi, după câţiva ani de suspendare, unele legi paşoptiste vor dăinui până în 1949, când s-a instaurat dictatura comunistă, exportată de acelaşi Sankt Petersburg, rebotezat între timp Leningrad.

Oare cum a reuşit un ţinut de 100.000 de locuitori, la acea vreme, să aibă o contribuţie politică şi militară de asemenea însemnătate? Era ceva întâmplător? Răspunsul îl găsim în povestea tiparniţei din Debreţin. Imperialii sunt înfrânţi în Transilvania de către un general polonez, Józef Bem, care pătrunde aici nu doar cu militari (între care şi contingente româneşti din Bihor), dar şi cu o presă de campanie: Bem pune capăt războiului civil anunţând amnistie în toate limbile din ţară. Primind cel mai mult ajutor de la secui, lasă tiparniţa la Tg. Secuiesc, ordonând editarea unui ziar de campanie – va fi primul nostru ziar local. Atunci se întâmplă ceva bizar: treiscăunenii, care până atunci nu au avut niciodată un tipar, execută ordinul, dar înainte de aceasta editează o carte – prima carte din Trei Scaune: un abecedar. Într-un moment când invadatorii ţarişti trag focuri deja la porţile oraşului!

Reacţia ieşită din comun a fost explicată de un sociolog care a făcut în zonă cercetări pe tema istoriei mentalităţilor. La o sută de ani după revoluţie, cu toată dispariţia iobăgiei, mentalitatea satelor păstra încă o diferenţă extraordinară între familiile de foşti iobagi şi cele de foşti grăniceri liberi. La întrebarea care ar fi lucrul cel mai important pentru ei, primii au răspuns cu „încă o brazdă”, cei din urmă cu: „să-mi trimit la şcoală copiii”. Strategie de emancipare bazată pe sporul economic (strategie eficace, dar negarantată politic, vezi colectivizarea comunistă) versus cea a societăţii bazate pe educaţie/cunoştinţe, a unor categorii care vor să-şi stăpânească propria soartă. Orice schimbare socială majoră se face numai de către păturile sociale libere care gândesc astfel. Ei bine, dacă, în toată Europa, proporţia celor liberi era de 10%, în această zonă era de 65%! Întorsătura din Trei Scaune de la 1848 se explică printr-o “anomalie” mentală a societăţii locale.

Deznodământul din 1849 lasă în urmă multe teme de reflecţie. Unii paşoptişti sfârşesc căzuţi eroic în luptă, ca secuiul Áron Gábor, cel care ne-a turnat tunurile şi care a fost însoţit în timpul campaniilor militare de românca Iustina Velciui. (De reţinut: armatele revoluţionare au avut numai două fabrici de tunuri, la noi s-au făcut 70, cealaltă era la Oradea.) Alţi paşoptişti au urmat calea exilului sau au suferit ani grei de închisoare, ca fratele fondatoarei Muzeului nostru. Întorşi acasă, exilaţii au modernizat această parte a Europei, dar să nu uităm, lor le mai datorăm şi drepturi fireşti de care ne bucurăm astăzi, ca libertatea presei. Ei au elaborat şi prima lege a naţionalităţilor din Europa, acel Projet de pacification româno-maghiar din 1849. Iar alţii au devenit martiri ai represaliilor. Au murit pentru o cauză supranaţională: în rândul celor 13 generali unguri executaţi la Arad, la 6 octombrie 1849, se găseau ofiţeri de origine germană, austriacă, croată, sârbă, armeană. Şaua celui mai înalt în rang, armeanul Ernő Kiss, păstrează semnele unei poveşti cu tâlc adânc: acest general era un om bogat, cu moşii mari în Banat, putea să-şi permită să se retragă din armată şi să aştepte prudent cine câştigă. Probabil nici nu era adept al revoluţiei. Însă a depus un jurământ pe o constituţie şi, ca militar, nu şi-a încălcat jurământul, chiar dacă a plătit cu viaţa pentru ţinuta sa. Nici o cauză, nici un sistem social-politic nu poate dăinui fără principii morale.

Meşteşuguri populare

Expoziţia propune vizitatorilor o incursiune prin istoria meşteşugurilor populare specifice zonei. În Secuime, la fel ca pe întregul teritoriu al Transilvaniei, locuitorii satelor se ocupau cu meserii născute din nevoia de a valorifica materia primă ce le era la îndemână. Este vorba de ocupaţii transmise din tată-n fiu, în acest fel explicându-se şi conservarea, de la o generaţie la alta, a bazei de date tehnice specifice fiecărui meşteşug. Satul Chiuruş era renumit datorită sităritului, Ghelinţa era localitatea împânzită cu ateliere de cioplire a şindrilei, cei mai renumiţi dogari erau de găsit la Harale, Olteni se lăuda cu cei mai numeroşi meşteri rotari, meşterii din Vârghiş făcuseră o adevărată artă din pictarea mobilierului, cele mai căutate obiecte de ceramică erau cele din Corund, Mădăraş sau Bodoc, cioplirea pietrei se practica la Sâncrăieni, Micfalău şi Poian. Toate aceste informaţii despre locurile unde puteai găsi obiectele dorite şi meşterii cei mai pricepuţi erau foarte bine cunoscute de cumpărătorii din zonă.

Expoziţia prezintă meşteşugurile cele mai răspândite din zonă, în strânsă legătură cu satele în care acestea se practicau. Spătăritul din Brăduţ, sităritul din Chiuruş, prelucrarea şindrilei din Ghelinţa, rotăritul din Olteni, lăzile cioplite din Herculian, olăritul din Bodoc, Pava, Herculian şi Târgu-Secuiesc – toate aceste ocupaţii tradiţionale sunt prezente în Expoziţia de bază a Muzeului nostru prin uneltele folosite de meşterii populari, precum şi prin piesele cu valoare de document pentru istoria meşteşugurilor.

Valoarea etnografică a Expoziţiei este sporită şi prin două machete reprezentative pentru arhitectura vernaculară din zonă, precum şi prin trei interioare ţărăneşti şi un tavan pictat bisericesc. Cele două machete provin din apropierea localităţii Breţcu, un teritoriu locuit de romano-catolici. Ieşite din mâinile meşterului popular Lázár Orbán din localitatea Belani, machetele reproduc o casă originală din 1726, acoperită cu şindrilă, respectiv o gospodărie specifică satului Belani. Acoperişul foarte înalt a fost răspândit nu numai la secui, ci şi în arhitectura transilvăneană a celorlalte naţionalităţi.

Interiorul secuiesc a fost amenajat cu obiecte din Vârghiş – renumit centru de mobilier pictat, care aparţinea Scaunului Odorhei, şi care a păstrat până în zilele noastre stilul artei populare din această zonă. Ornamentele specifice mobilierului Vârghiş sunt: garoafele, lalelele cu petale alungite, lăcrămioarele etc. Formele specifice ale mobilierului din zona Odorhei au fost blidarele stative sau fixate prin agăţare, colţarele, lăzile lungi, paturile înalte (cu pătuţ pentru copii), cuierele pictate şi mesele cu sertare pentru păstrarea alimentelor de bază. Cele mai interesante piese ale acestui interior sunt patul înalt şi scaunul cu „conci”, cu funcţii semiotice speciale. Ţesăturile cu alesătură au şi ele ornamentica specifică zonei, cu diferite flori şi stele. Aceste ţesături au rămas răspândite până la începutul secolului XX, în bazinul Baraolt, în aşa numita Zonă Păduroasă, o subzonă etnografică foarte interesantă a Secuimii.

Interiorul ceangăiesc, deşi este amenajat tot cu mobile pictate, prezintă un alt stil de ornamentare, unul specific populaţiei din zona Săcelei. La începutul secolului XX, locuitorii de origine maghiară, din cele şapte sate de lângă oraşul Braşov, au fost iobagi în acest oraş regal şi liber. Atât în portul popular, cât şi în amenajarea locuinţei, se poate observa influenţa săsească. Din acest interior, piesa cea mai interesantă este placajul de lemn pictat din 1867, care acoperă toţi pereţii camerei. Ornamentele cu trandafiri şi păsări, coloritul viu sunt particularităţi prezente şi pe lăzile lungi, realizate de asemenea de tâmplarii săceleni. În interiorul ceangăilor era prezentă şi lada de Braşov, cu motivele specifice de funie şi ciucuri. Ţesăturile cu alesătură au fost la modă şi în zonele locuite de ceangăi. Numărul mai restrîns de perne este un indiciu despre averea mai modestă a stratului post-iobăgesc din Săcele.

În al treilea interior al Expoziţiei noastre permanente prezentăm locuinţa românilor din zona Întorsurii Buzăului. Trăind din oierit, populaţia românească a zonei a fost renumită prin ţesăturile colorate din lână. Românii din zonă preferau mobilierul sculptat, cea mai frumoasă piesă fiind lada de zestre ornamentată cu rosetă. Aranjarea textilelor s-a făcut în forme specifice ortodocşilor: ştergarele ţesute şi brodate au fost fixate deasupra icoanelor, farfuriilor sau ferestrelor. Deşi în zona Covasna-Harghita nu s-a pictat icoana, lucrările centrelor făgărăşene sau din Nicola au ajuns şi până în teritoriul judeţului Covasna.

O valoare excepţională o are tavanul pictat casetat bisericesc, datat 1760. Caseta centrală aminteşte de reînnoirile bisericii din 1800, 1802 şi 1811. Piesa provine din biserica reformată din Brateş, aceasta fiind achiziţionată de Muzeu în anul 1920. Nu se cunoaşte numele autorului şi nici cel al finanţatorului lucrării. Ornamentele principale sunt florile înconjurate cu coroană. Într-una dintre casete este reprezentată o stemă cu un leu care ţine un steag în mână. Probabil aceasta era stema comandatarului, dar în actuala fază de cercetare nu este cunoscut cine a patronat biserica şi cărei familii aparţine stema.

La etajul al doilea este o expoziţie mai eclectică: aici sunt expuse obiecte legate de prelucrarea firului şi a pielii, precum şi o expoziţie despre obiceiurile ce ţin de etapele fundamentale din viaţa omului.

Dintre piesele legate de prelucrarea pielii, cel mai interesant obiect este netezitorul de piele, care s-a folosit pentru îmbunătăţirea pielii cizmelor. Din încălţămintele prezentate, merită reţinute formele vechi ale cizmelor, fără diferenţele specifice piciorului drept şi stâng. Pe lângă obiectele folosite la prelucrarea lânii şi a cânepii, Expoziţia prezintă cele mai importante tipuri de ţesături şi cusături executate în judeţele secuieşti. Printre ţesături, trebuie să amintim scoarţele de lână executate cu tehnica kilim, colorate cu vopsele naturale, numite festékes. Aceste piese au fost folosite ca feţe de masă, învelitoare de pat sau păretare.

De o faimă internaţională s-au bucurat broderiile din Araci, prezente şi la Expoziţia mondială din Paris, din anul 1900. Acest tip de broderie, în cruciuliţe, a fost realizat cu fir arnici roşu sau albastru. Pe lângă motivele geometrice, centrul Araci prefera şi motivele heraldice: stema familiei Bocskai şi Báthori, precum şi motivul vulturului bicefal, care este stilizat şi contopit cu motivele fitomorfe şi florale specifice zonei.

O temă importantă a Expoziţiei de bază se regăseşte în prezentarea obiceiurilor legate de momentele fundamentale din viaţa omului. Tema centrală a expoziţiei etnografice de la etajul 2 este legată de peţit şi căsătorie. Cadourile de dragoste (tindeici, furci de tors, maiuri de rufe sculptate, batiste brodate) erau piesele cele mai frumoase ale artei populare secuieşti. Prin aceste piese, iubitul/iubita îşi dovedea priceperea/îndemânarea în confecţionarea şi decorarea pieselor de uz.

În mijlocul sălii este aşezat carul de nuntă, care transporta cândva zestrea fetei. Carul de nuntă, împodobit cu patul miresei, este piesa de rezistenţă a expoziţiei, cu un efect deosebit asupra întregii atmosfere muzeale. După car, se înşiră nuntaşii îmbrăcaţi în costume populare maghiare (secuieşti), din Racoşul de Sus, şi româneşti, din Vâlcele. Comparând porturile populare ale celor două etnii din Araci, vizitatorul poate să identifice particularităţile etnice dar şi influenţele reciproce inerente într-un spaţiu multicultural.

Obiceiurile legate de marile sărbători ale anului sunt prezente numai prin câteva piese (capra din obiceiul lăsatul secului, masca dansului ritual „boriţa”, plugul satului folosit in ritualurile de Paşti etc.)

Expoziţia etnografică permanentă/de bază a fost realizată în anul 1982, după o tematică elaborată de Klára Gazda şi Nicolae Moldovan. Deoarece această expoziţie este deja învechită, specialiştii Muzeului lucrează la schimbarea ei, proces aflat încă în desfăşurare.

Secţia în aer liber oferă spre vizitare: casa amenajată din Armăşeni-Ciuc (1767), colecţia de porţi populare secuieşti (cu porţi sculptate din 1733, 1761, 1763, 1830, 1875) şi stâlpi funerari de lemn.

S.O.S. natura

Judeţul Covasna este situat în centrul României, în curbura Carpaţilor. Are o suprafaţă totală de 370.500 hectare. La începuturi, biotopul primar era dominat de păduri. În 1892, 44% din teritoriul judeţului era încă acoperit de păduri. Astăzi s-a ajuns sub 150.000 ha. Fauna şi flora zonelor deluroase şi muntoase sunt bogate, dar activitatea umană şi-a pus hotărâtor amprenta. Urmare a intervenţiei omului, dispar ecosisteme, populaţii, specii de plante şi animale. Expoziţia prezintă câteva specii de plante rare, ocrotite prin lege (bibilică, narcise, bulbuci, floare de colţ etc.) sau pe cale de disparţie. Lumea colorată, variată a insectelor este prezentată sistematic vizitatorilor, iar vertebratele grupate după biotop.

În apropierea omului, în această vitrină sunt prezentate specii care caută mediul uman (barza albă, vânturel roşu, strigă, cucuvea). Pe lângă aceste specii synantrope, sunt prezentate şi cele care s-au adaptat la mediul creat de om (gaia neagră, graur, gaiţă, veveriţa, hermelina – în blană de iarnă, arici etc.)

Lumea apelor şi stufărişurilor – prezintă speciile care trăiesc pe luciile de apă sau în apropiere, cele care îşi găsesc hrana prin stufăriş (corcodel mare, cormorant mare, raţă mare, raţă roşie, raţă lingular, nagâţ etc.). Se pot vedea şi speciile ce vieţuiesc pe malurilor dese în plante. (egretă mare, buhaia de baltă, stârc galben, egretă mică, stârc cenuşiu şi roşu etc.).

Lumea pădurilor foioase asigură existenţa multor animale sălbatice. Nivelul frunzişului, cel al trunchiului, al arbuştilor şi frunzişului uscat au fiecare speciile lor (barza neagră, specii de păsări răpitoare, bursuc, vulpe, vipera etc.)

Etajul molidului are relativ puţine specii. Vitrina prezintă păsările cu totul speciale ale pădurilor de molid (sturz de iarnă şi de vâsc, alunar, piţigoi de brădeţ, cocoş de munte, ciocănitoare neagră).

În zona pădurilor de foioase şi de molid trăiesc animale sălbatice de vânat: urs brun, râs, mistreţ etc. În ultima perioadă, numărul râşilor în viaţă înregistrează o vizibilă creştere. Din păcate, este în scădere numărul păsărilor răpitoare de zi şi de noapte. În Curbura Carpatică, la începutul secolului trecut încă zburau vulturul pleşuv, brun şi sur. Dispariţia lor este urmată de câteva specii de acvilă şi şoimi (acvila de munte şi de câmp, codalb).