magyar  |  english  |  

• home
• exponatul lunii
• 
• istoric
• colecţii
  • bibliotecă
  • ştiinţe ale naturii
  • arheologie
  • istorie
  • etnografie
  • fototecă
• patrimoniu cultural
  • ştiinţele naturii
  • arheologie
  • istorie
  • etnografie
  • bibliotecă
  • artă plastică
• filiale
  • Galeriile de artă 'Gyárfás Jenő' din Sfântu Gheorghe
  • Centrul Artistic Transilvănean din Sfântu Gheorghe
  • Spaţiul Expoziţional de Artă Contemporană MAGMA din Sfântu Gheorghe
  • Muzeul 'Haszmann Pál' din Cernat
  • Muzeul de Istorie a Breslelor „Incze László” din Târgu Secuiesc
  • Muzeul Etnografic Ceangăiesc din Zăbala
  • Muzeul Depresiunii Baraolt din Baraoltt
• fundaţie
• colegi
• 
• expoziţii
  • Muzeul Naţional Secuiesc
    • expoziţii permanente
    • expoziţii periodice
  • Galeriile de artă
    • expoziţii permanente
    • expoziţii periodice
  • Muzeul Breslelor, Târgu Secuiesc
  • Muzeul 'Haszmann Pál' din Cernat
  • Muzeul Etnografic Ceangăiesc, Zăbala
• publicaţii
  • cărţi
  • cataloage
  • publicaţii digitale
• evenimente
• ştiri
• posturi vacante
• 
• administraţie
• 
• parteneri

Cuvânt înainte

Pentru a vă împrieteni cu numele Muzeului, e nevoie să cunoaşteţi câteva date despre identitatea noastră: secuii constituie un grup etnic maghiar (aşa cum moţii sau oltenii sunt tot români, dar mai români decât ceilalţi ...), dar care s-au bucurat până în 1848 de un statut juridic special, privilegiat, având legi şi comandant militar proprii. Sunt o populaţie de foşti grăniceri, stabilită în zonele noastre de peste 900 de ani, populaţie care a avut rolul de a asigura trecătorile Carpaţilor Orientali, în special marele drum european deschis aici, pe Poarta de Sud-Est, spre gurile strategice ale Dunării. Dincolo de trecători, zona militară dintre Curbura Carpaţilor şi Bugeac, o fâşie flancată de Moldova şi Valahia, a fost populată abia în secolul XIX, cetăţile sale fiind stăpânite de puteri străine, de Matia Corvinul, de otomani, de ruşi.

Secole de-a rândul, secuii au fost apărătorii creştinătăţii Occidentului, o primă stavilă în calea năvălirilor păgâne din stepa euroasiatică – cumani, tătari –, având acelaşi rol ca voievodatul Moldovei şi luptând alături de oştile acestuia în bătălii decisive. Nu întâmplător, în stema secuiască apar aceleaşi simboluri astrale care apar şi în stema Moldovei: soarele şi luna. Care apar dealtfel şi în Mioriţa culeasă prima dată tot în sudul Moldovei, în zonele catolice, româno-maghiare (ceangăieşti): „Soarele şi luna i-au ţinut cununa...”

Acum înţelegeţi de ce figurează aceste simboluri complementare pe mozaicul veneţian şi pe steagul arborat al judeţului, deasupra intrării principale. Muzeul încearcă să abordeze, deopotrivă, trecutul şi prezentul, cu temele şi provocările lor comune dar şi surprinzătoate, că doar, vorba poetului, toate-s vechi şi nouă toate. Tocmai această lumină complementară, diurnă-nocturnă, care menţine echilibrul între faţa şi reversul lucrurilor, face din Muzeul nostru un spaţiu mereu viu, care stârneşte curiozitatea de a-l explora cu atenţie şi cu dorinţa de a reveni peste timp. Clanţa de la intrare, din fier forjat, vă avertizează că pragurile sunt păzite de demoni. Înfuntarea lor şi trecerea pragurilor spre trecutul şi prezentul Secuimii deschide însă nebănuite spaţii de întâlnire/dialog şi surse de cunoaştere...

Muzeul Naţional Secuiesc

Una dintre cele mai vechi instituţii muzeale din ţara noastră (cu o vârstă întrecută doar de câteva muzee din Sibiu, Iaşi, Cluj şi Bucureşti), muzeul s-a deschis într-un conac din judeţ, în 1875, şi a intrat repede în dialogul ştiinţific european, în 1876, prin participarea la Congresul Internaţional de Istorie Veche şi Antropologie, ediţia a VIII-a. Strămutat la Sf. Gheorghe, în 1879, a fost imediat vizitat şi aici de valoroşi oameni de ştiinţă, precum academicianul Nicolae Densuşianu. Musée Sicule National a ajuns cu exponate la Paris – în 1900, la Viena – în 1906, a câştigat autoritate ştiinţifică în cercuri germane, ruseşti şi britanice, iar între 1911-1912 a reuşit să-şi ridice şi propria clădire (cea în care ne aflăm acum).

Muzeul a fost mult apreciat de elita românească interbelică şi postbelică. Regele Ferdinand I i-a trecut pragul încă dinainte de primul război mondial, când, aflându-se la Sinaia, a profitat de ocazie şi i-a făcut o vizită. După întregirea ţării, deja în 1920, monarhul se reîntoarce aici, ordonând miniştrilor săi şi Marelui Stat Major să-i urmeze exemplul pentru a vedea ceva deosebit – astfel, la scurt timp, ne onorează cu prezenţa lor savanţi, precum Grigore Antipa, sau militari, ca generalul Constantin Sănătescu (viitor şef al primului guvern după cel de-al doilea război mondial).

În timpul războiului, Muzeul Naţional Secuiesc s-a bucurat de protecţia personală a celei mai importante figuri din muzeologia românească a epocii, Alexandru Tzigara-Samurcaş, iar noi am fost singurul muzeu din afara Bucureştiului care, la rândul nostru, l-am sprijinit în efortul de înfiinţare a Muzeului Naţional de Arte. În 1925, am ajuns a ne expune colecţiile la Geneva. După câţiva ani, între 1929-1937, am realizat expoziţia etnografică în aer liber, concomitent cu primele curajoase proiecte similare din ţară (din Cluj şi Bucureşti). Ne-am situat în fruntea muzeelor din provincie şi în timpul organizării reţelei naţionale muzeale de după 1949.

Cronologie

Deceniul opt al secolului XIX: fondarea Muzeului – deschis vizitatorilor din iunie 1875 – la Imeni (jud. Covasna), de Emília Zathureczky (1823-1905), văduva lui János Cserey, împreună cu Gyula Vasady Nagy (1845-1881); prima participare la un simpozion ştiinţific internaţional (Al VIII-lea Congres Internaţional de Preistorie şi Antropologie, Budapesta, 1876); primele cercetări de teren şi publicări de izvoare; 1879, mutarea instituţiei de la Imeni la Sfântu Gheorghe, în incinta Colegiului „Székely Mikó”, care-i va asigura sediul timp de trei decenii şi jumătate – primul vizitator de aici este Nicolae Densuşianu, care făcea cercetări pentru completarea izvoarelor din Colecţia Hurmuzaki, în vederea editării primului diplomatar istoric românesc.

Deceniul nouă al secolului XIX: Academia Ungară de Ştiinţe publică Codicele Apor, descoperit de către Vasady; arheologul Géza Nagy (1855-1915), ulterior custode-diriginte la Muzeul Naţional al Ungariei, îndeplineşte funcţia de custode al Muzeului (1881-1889) – cercetări în domeniul originii secuilor şi al proceselor demografice din epoca modernă; începuturile cercetărilor sistematice de arheologie şi ale picturilor murale medievale din Ţinutul Secuiesc.

Ultimul deceniu al secolului XIX: tutela Colegiului „Székely Mikó”; în momentul instituţionalizării, a afilierii la cercul de instituţii de sub patronajul Inspectoratului General Naţional al Muzeelor şi Bibliotecilor din Ungaria, dintre cele nouă colecţii publice din provincie, propuse pentru a fi sprijinite de către Inspectorat, doar aici se găsea o colecţie etnografică; participare la Expoziţia Universală de la Paris (1900).

Primul deceniu al secolului XX: activitatea de cercetare etnografică, istorică şi cea referitoare la ştiinţele naturii, a custozilor- profesori din Colegiul „Székely Mikó”, Ferenc László (1873-1925) şi Vilmos Csutak (1878-1936); implicarea elevilor (de exemplu, viitorul grafician Nándor Lajos Varga) în munca de cercetare; sprijin politic şi ştiinţific din partea primarului din Sfântu Gheorghe, Ferenc Gödri (1862-1913); începuturile cercetărilor arheologice ale lui Ferenc László la Ariuşd (1907), datorită cărora Muzeul va dobândi recunoaştere internaţională.

Deceniul doi al secolului XX: Muzeul se mută în clădirea proprie, proiectată de arhitectul Károly Kós (1883-1977), construită în 1911-1912; implicarea lui Lajos Roediger (1854-1941), fost custode al Muzeului din Zombor (Voivodina), în activitatea muzeală a instituţiei; extinderea cercetărilor de teren pe întregul Ţinut Secuiesc; pictorul Jenő Gyárfás (1857-1925) începe organizarea galeriei de artă; punerea temeliilor unei Arhive Naţionale Secuieşti; după 1918, datorită statutului său juridic specific (instituţie autonomă), Muzeul rămâne în continuare în proprietatea Secuimii.

Deceniul trei al secolului XX: la începutul deceniului, Muzeul este privit ca un exemplu de înalt profesionalism şi este vizitat, la ordinul regelui Ferdinand, de savanţi ca Grigore Antipa şi personalităţi ca viitorul premier, generalul Constantin Sănătescu; instituţia este singurul muzeu din provincie care reprezintă România la Expoziţia etnografică de la Geneva (1925) şi care vine în sprijinul întemeierii primului Muzeul Naţional (cel de Artă) al României; concertul compozitorului şi pianistului Béla Bartók (1881-1945), în Sala festivă a Muzeului (1927); primele culegeri de folclor cu fonograf în regiunile locuite de ceangăi, efectuate de Pál Péter Domokos (1901-1991); publicarea volumului comemorativ Emlékkönyv (1929), cu participarea unor valoroşi savanţi englezi, germani, români şi maghiari, şi începutul lucrărilor pregătitoare pentru o monografie a Secuimii.

Deceniul patru al secolului XX: Vilmos Csutak, director al Muzeului, realizează a doua expoziţie etnografică în aer liber din România – singura care dăinuie neîntrerupt ca amplasament muzeal, până în prezent (Casa din Ciuc); expediţii ştiinţifice de domeniul ştiinţelor naturii, în Ţinutul Secuiesc, organizate de János Bányai (1886-1971) şi Gerő Könczei (1875-1949); apariţia volumului VIII al diplomatarului Székely Oklevéltár, în anul 1934; Muzeul se implică în lucrările de restaurare din Biserica Sf. Ioan din Delniţa, organizate de Géza Vámszer (1876-1976) – prima restaurare de monumente istorice din România, patronată de o instituţie de specialitate a minorităţilor; Muzeul devine administrator şi gerant al bunurilor Fondului de Învăţământ Treiscaune, avut obştesc retrocedat la acea dată comunităţii maghiare, în schimbul imobilelor Fundaţiei Gojdu din Budapesta, prin tratat internaţional.

Deceniul cinci al secolului XX: sub conducerea lui János Herepei (1891-1970), instituţia devine singurul muzeu tip colecţie publică (sprijinit de stat) din Transilvania de Nord; cercetări etnografice în Ţinutul Secuiesc, efectuate de Iván Balassa (1917-2002); arhivistul Dénes Cs. Bogáts (1888-1949) realizează primul dicţionar maghiar regional de termeni folosiţi în documente istorice; patrimoniul muzeal evacuat (peste 30.000 de piese) este distrus într-un bombardament la Zalaegerszeg (1945); secretara Anna Fadgyas (1924-1961) salvează colecţiile rămase; Muzeul este naţionalizat şi i se recunoaşte un statut de muzeu regional, cu toate că, până în 1968, Sfântu Gheorghe va fi numai centru raional.

Deceniul şase al secolului XX: transferarea colecţiilor de arhivă către Arhivele Statului din Sfântu Gheorghe (cca. 370.000 de documente); rol de pionierat, în pofida presiunilor ideologice, în reorganizarea reţelei muzeale naţionale; prima expoziţie de ştiinţele naturii, bazată pe evoluţionism, din România; primul Anuar muzeal din România, după naţionalizare (1955 – volume în limbile română şi maghiară).

Deceniile şapte-nouă ale secolului XX: odată cu reforma administrativ-teritorială din 1968, instituţia devine muzeu de rang judeţean; la înfiinţarea Muzeului Naţional de Istorie a României (1970-1972), valoroase piese din colecţie sunt date în împrumut instituţiei din capitală (spada scitică de la Dobolii de Jos, „Călăreţul Trac” de la Surcea, tezaurul dacic de la Sâncrăieni, etc.); organizarea colecţiilor muzeale în acord cu exigenţele unei instituţii ştiinţifice moderne; activitate de cercetare prolifică în toate domeniile de activitate; datorită activităţii de cercetare a directorului Zoltán Székely (1912-2000), instituţia este recunoscută la nivel internaţional în domeniul arheologiei; extinderea clădirii Muzeului cu o aripă nouă; înfiinţarea secţiilor externe: Casa memorială „Benedek Elek” din Băţanii Mici (1969); secţiile din Târgu Secuiesc (1972) şi Cernat (1973); Galeriile de Artă din Sfântu Gheorghe (1978); graficianul Imre Baász (1941-1991), muzeograf la Galeriile de artă, organizează vernisajul internaţional de artă contemporană Medium (1981); Anuarul Muzeului, Aluta, devine o publicaţie ştiinţifică de referinţă în această perioadă.

Ultimul deceniu al secolului XX: în 1990, instituţia îşi reia denumirea de Muzeul Naţional Secuiesc, nefolosită oficial în anii dictaturii comuniste; reorganizarea expoziţiilor în conformitate cu caracterul originar al instituţiei; reintegrarea în circuitul muzeal-cultural-ştiinţific internaţional; autonomia secţiilor externe (Casa memorială „Benedek Elek” devine chiar obiectiv cultural privat); relansarea Anuarului Muzeului, sub numele de Acta (Siculica); programe de cercetare şi organizare a cercetării la nivel regional (Institutul de Sud-Est).

Primul deceniu al noului mileniu: dezvoltarea infrastructurii şi extinderea suprafeţei imobilului central; noi secţii externe (la Baraolt şi Zăbala); actualizarea expoziţiilor de bază; organizarea programului de pedagogie muzeală; activitate intensă editorială; readucerea acasă, din Muzeul Naţional de Istorie a României, a singurului tun paşoptist păstrat din ţară, cel al lui Áron Gábor; restaurarea Codicelui Apor, cu o vechime de 500 de ani; înfiinţarea Spaţiului Expoziţional de Artă Contemporană MAGMA, în cadrul Galeriilor de artă; înfiinţarea Centrului Artistic Transilvănean.