magyar  |  english  |  

• home
• exponatul lunii
• 
• istoric
• colecţii
  • bibliotecă
  • ştiinţe ale naturii
  • arheologie
  • istorie
  • etnografie
  • fototecă
• patrimoniu cultural
  • ştiinţele naturii
  • arheologie
  • istorie
  • etnografie
  • bibliotecă
  • artă plastică
• filiale
  • Galeriile de artă 'Gyárfás Jenő' din Sfântu Gheorghe
  • Centrul Artistic Transilvănean din Sfântu Gheorghe
  • Spaţiul Expoziţional de Artă Contemporană MAGMA din Sfântu Gheorghe
  • Muzeul 'Haszmann Pál' din Cernat
  • Muzeul de Istorie a Breslelor „Incze László” din Târgu Secuiesc
  • Muzeul Etnografic Ceangăiesc din Zăbala
  • Muzeul Depresiunii Baraolt din Baraoltt
• fundaţie
• colegi
• 
• expoziţii
  • Muzeul Naţional Secuiesc
    • expoziţii permanente
    • expoziţii periodice
  • Galeriile de artă
    • expoziţii permanente
    • expoziţii periodice
  • Muzeul Breslelor, Târgu Secuiesc
  • Muzeul 'Haszmann Pál' din Cernat
  • Muzeul Etnografic Ceangăiesc, Zăbala
• publicaţii
  • cărţi
  • cataloage
  • publicaţii digitale
• evenimente
• ştiri
• posturi vacante
• 
• administraţie
• 
• parteneri

Arheologie

În documentul de înfiinţare a Muzeului, fondatorii lui atrăgeau atenţia asupra bogăţiei vestigiilor cu caracter arheologic din Ţinutul Secuiesc, în acest sens, ei au stabilit ca unul dintre obiectivele prioritare ale noii instituţii să fie colecţionarea, cercetarea şi valorificarea acestora. În cei 140 de ani care au trecut de la fondarea instituţiei, Colecţia de arheologie s-a îmbogăţit permanent, datorită generaţiilor de cercetători implicaţi în activitatea Muzeului. Materialul, care acoperă 35 de milenii de istorie, provine în general din arealul restrâns al instituţiei, dar în el se regăsesc în număr destul de mare şi vestigii arheologice de valoare deosebită, provenite din întreaga zonă a Bazinului Panonic.

În anul 1875, Colecţia era formată din cele aproximativ 1300 de monezi, cărămizi romane, materiale litice, piese de fier şi bronz, care se găseau în proprietatea familiei Cserey. Câteva piese mai valoroase au fost expuse la Budapesta în anul 1876, cu ocazia celui de-al VIII-lea Congres Internaţional de Preistorie şi Antropologie, organizat de părintele arheologiei maghiare, Flóris Rómer (1815-1889).

În primii ani de activitate ai Muzeului, Colecţia s-a îmbogăţit în special datorită donaţiilor şi achiziţiilor, dar din anul 1882, după preluarea custodiei instituţiei de către Géza Nagy, au început să fie efectuate şi primele cercetări arheologice proprii. Tot de numele lui Nagy se leagă şi prima organizare sistematică şi ştiinţifică a ansamblului numit pe atunci „colecţia de antichităţi”, care a fost împărţită, alături de cea de arheologie propriu-zisă, divizată la rândul ei în categorii: preistorie, epoca romană şi epoca migraţiilor, respectiv în categorii tematice distincte, cum ar fi colecţiile de armament, de orfevrărie, de numismatică.

În primele decenii ale secolului XX, sub conducerea lui Ferenc László şi Vilmos Csutak, a început procesul de evaluare şi cartografiere a potenţialului arheologic din Ţinutul Secuiesc, punându-se accentul în special pe Treiscaune. În acest sens, au fost efectuate primele cercetări arheologice sistematice la staţiunea paleolitică de la Sita Buzăului, aşezarea eneolitică de la Ariuşd, tumulii din Epoca Bronzului de la Eresteghin-Pivniţele Mari, castrele romane de la Boroşneu Mare şi Comalău etc. La organizarea, prelucrarea şi valorificarea patrimoniului arheologic au contribuit şi somităţi ale arheologiei naţionale şi internaţionale, de pildă Gábor Téglás (1848-1916), József Hampel (1849-1913), Mór Wosinszky (1854-1907), Vasile Pârvan (1882-1827), Vere Gordon Childe (1892-1957), István Kovács (1880-1955) sau Márton Roska (1880-1961).

Rezultatele a şapte decenii de cercetare arheologică asiduă au fost nimicite în mare măsură în cursul evacuării din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când cea mai valoroasă parte a Colecţiei a fost distrusă la Zalaegerszeg, în primăvara anului 1945.

Perioada postbelică a fost marcată de personalitatea lui Zoltán Székely, care, în cele cinci decenii de activitate, a cercetat un număr impresionant de situri arheologice, iar prin publicarea rezultatelor cercetării sale a contribuit la lărgirea orizonturilor preistoriei.

Antichităţii şi Evului Mediu, la nivel local şi naţional. Ca urmare a acestui demers ştiinţific, patrimoniul Colecţiei de arheologie a depăşit 100.000 de piese.

Cele mai reprezentative exemplare au fost prezentate de la început în cadrul expoziţiilor instituţiei, şi în prezent ele sunt integrate în expoziţiile de bază şi cele temporare.

Cele mai vechi urme ale prezenţei oamenilor în regiune provin din zona Sita Buzăului şi din peşterile din Cheile Vârghişului, fiind cunoscute din cercetările efectuate de Iulius Teutsch (1853-1934), Ferenc László, Márton Roska, respectiv István Dénes (1954-2005). Uneltele de piatră cioplită şi rebutul rezultat în urma realizării lor au o vechime de circa 35 de milenii, acestea fiind vestigiile grupurilor de vânători şi culegători din paleolitic, cultura aurignaciană, care au trăit în regiune către sfârşitul glaciaţiunii Würm.

După o perioadă de aproximativ treizeci de milenii, în care locuirea umană din regiune este aproape necunoscută, primii locuitori stabili îşi fac apariţia în cursul mileniului al şaptelea a. Chr. Din colecţia preistorică, vestigiile acestor culturi neolitice şi eneolitice reprezintă cea mai bogată parte a patrimoniului nostru. Aceasta cuprinde materialul arheologic aparţinând comunităţilor agrare ale culturilor neolitice (Starčevo-Criş, cultura Ceramicii liniare, Boian, Precucuteni), respectiv eneolitice (Ariuşd, Tiszapolgár, Bodrogkeresztúr şi Coţofeni), care au vieţuit în regiune până în mileniul patru a. Chr. Printre ele se găsesc obiecte de uz comun, cum ar fi vasele ceramice, uneltele de piatră cioplite sau şlefuite, unelte de os şi corn, dar şi obiecte de port şi podoabă din os şi scoici, sau piese cu caracter magico-religios (altare, figurine antropomorfe şi zoomorfe). Începând cu Neoliticul, se răspândesc urmele prelucrării metalelor (cupru şi aur), reprezentate la început prin obiecte de port şi podoabă (inele, mărgele, brăţări, pandantive), în timp ce, către sfârşitul perioadei, s-au înmulţit diferitele tipuri de unelte şi arme (topoare simple, topoare cu braţe în cruce, pumnale).

Unele dintre siturile arheologice cercetate au o rezonanţă internaţională. Astfel, situl de la Leţ-Varheghiu, cercetat de Zoltán Székely în anii 1949-1955, este extrem de important în stabilirea cronologiei Neoliticului timpuriu şi mijlociu. Aşezarea de pe Dealul Tyiszk de la Ariuşd – cercetată de Ferenc László (1907-1913, 1925) şi Zoltán Székely, în colaborare cu Academia Română (1968-1985) – este situl eponim al ramurii vestice a grupului cultural eneolitic timpuriu, cu ceramică pictată Ariuşd-Cucuteni-Tripolie.

Culturile clasice ale epocii bronzului (Schneckenberg, Wietenberg, Noua), care îşi începe evoluţia în cursul mileniului al treilea a. Chr., sunt bine reprezentate şi cunoscute în regiune, ca urmare a cercetării aşezărilor deschise (Albiş–Csíszér-kert, Sfântu Gheorghe–Avasalja etc.), a fortificaţiilor (Sânzieni–Perkő, Porumbenii Mici–Galath etc.) sau a necropolelor (Zăbala–Tatárhalom, Ozun–Tölgyhát etc.). Dintre produsele ceramice ale epocii, valoare estetică deosebită o au vasele din cultura Wietenberg, cu decor incizat, umplut cu pastă calcaroasă. Bronzul, aliaj al cuprului cu staniul, a fost metalul specific al perioadei, realizându-se din el unelte (ace, seceri, dălţi), obiecte de port şi podoabă (brăţări, pandantive) şi arme (săbii, topoare de luptă, vârfuri de lance).

Prima vârstă a fierului, care îşi are începuturile la finele mileniului al doilea a. Chr., este caracterizată de o largă răspândire a metalurgiei bronzului, atestată de numărul mare de depozite de bronzuri (depozite de unelte şi arme de bronz, adesea de câteva zeci de kilograme), descoperite la Belin, Cernat sau Zagon. Tot în această perioadă îşi face apariţia şi metalurgia fierului, una dintre cele mai vechi atestări provenind din săpăturile efectuate de Zoltán Székely, în aşezarea fortificată Hegyes de la Cernat, unde au fost descoperite topoare şi alte piese realizate din acest material.

În secolul al VII-lea a. Chr., regiunea intră în epoca istoriei scrise, odată cu apariţia şi stabilirea în zonă a sciţilor, veniţi din regiunile nord-pontice, ale căror vestigii, morminte cu inventar specific (vase ceramice, mărgele cu ochi de păun, podoabe de bronz) au fost descoperite la Sfântu Gheorghe şi Ozun. Tot în cadrul vestigiilor de origine scitică se înscrie spada de fier, cu mâner decorat în stil animalier, descoperită la Dobolii de Jos în anul 1880 şi păstrată în patrimoniul Muzeului până în 1972.

În perioada premergătoare cuceririi romane, sud-estul Transilvaniei a fost locuită de geto-daci. Vestigiile culturii materiale ale dacilor, constând în primul rând din ceramică, se regăsesc în majoritatea zonelor, atât în aşezări rurale deschise (Eresteghin, Sfântu Gheorghe–Bedeháza), aşezări fortificate (Bixad–Cetatea Vápa, Olteni–Leánykavár), cât şi în fortificaţii (Covasna–Cetatea Zânelor, fortificaţiile de la Jigodin). Prelucrarea metalelor preţioase este ilustrată de tezaurele de argint de la Sâncrăieni şi Surcea, aflate până în 1972 în patrimoniul Muzeului, după care au fost transferate la Bucureşti. Tot de daci se leagă şi apariţia circulaţiei monetare în regiune, atestată prin tezaure, constând din monede republicane romane, descoperite la Arcuş, Alungeni, Fotoş, Sfântu Gheorghe–Simeria, sau compuse din monede şi obiecte de podoabă, cum ar fi cele de la Ghelinţa şi Peteni.

Epoca romană a beneficiat de o cercetare relativ temeinică, patrimoniul Muzeului îmbogăţindu-se cu multe piese de valoare, provenite atât din cercetări sistematice, cât şi din descoperiri incidentale. Cercetările au fost îndreptate îndeosebi spre castrele din Treiscaune – Boroşneu Mare, Breţcu (antica Angustia), Comolău şi Olteni –, la care s-au adăugat cercetările lui Zoltán Székely şi în castrele de la Inlăceni şi Sărăţeni, respectiv în villa rustica de la Ciumăfaia, ale căror materiale se află, cel puţin în parte, în colecţiile noastre. O categorie distinctă a vestigiilor de factură romană este reprezentată de inscripţiile onorifice, altarele, monumentele funerare, fragmentele de edificii şi de statui, care sunt expuse în lapidariul Muzeului.

După părăsirea provinciei Dacia de către romani, regiunea a fost locuită de neamul germanic al goţilor, purtători ai culturii arheologice Sântana de Mureş – Cerneahov. Primele cercetări ale aşezărilor acestei perioade au început încă din 1883, sub conducerea lui Géza Nagy (Sfântu Gheorghe–Eprestető), fiind continuate de Ferenc László, Zoltán Székely şi de urmaşii lor. Cercetarea a dus la îmbogăţirea patrimoniului Colecţiei de arheologie, în timp ce rezultatele publicate au dus la o mai bună cunoaştere a perioadei timpurii din epoca migraţiilor. Singurul tezaur din această epocă – cel de la Valea Strâmbă, format din fibule, inele, brăţări (toate de argint) şi monede argint şi aur – a fost distrus în timpul evacuării din 1945.

Perioada târzie a migraţiilor a fost bine cercetată şi documentată, în Colecţia Secţiei găsindu-se în special materiale de origine slavă din secolele VII-XI, din aşezările de la Cernat, Poian, Reci sau Sfântu Gheorghe.

Vestigiile de sorginte medievală au reprezentat doar o mică parte a Colecţiei, în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, îmbogăţirea ei se datorează şi în acest caz activităţii de cercetare a lui Zoltán Székely.

În primele secole ale Regatului Ungar, sud-estul Transilvaniei a fost o regiune de graniţă, locuită sporadic de comunităţi de grăniceri, cum ar fi acelea ale căror necropole au fost descoperite şi cercetate la Peteni şi Zăbala. Începând cu secolul al XIII-lea, odată cu organizarea regiunilor aflate sub jurisdicţia comitelui secuilor, vestigiile (ceramică comună şi de lux, unelte, arme) devin mult mai numeroase, fapt atestat de descoperirile efectuate în aşezările de la Angheluş, Arcuş, Cernat sau Chilieni, respectiv în fortificaţii (ex. Cetatea Turia–Bálványos). Descoperirile acestei epoci au fost valorificate în Expoziţia de bază medievală, organizată împreună cu Secţia de istorie. Paleta cercetărilor din a doua jumătate a secolului XX s-a întregit cu un nou tip de cercetare, cel al monumentelor ecleziastice, fiind săpate bisericile de la Reci, Arcuş–Szentegyházasdomb, Petriceni–Faluhely, respectiv capelele ruinate de la Alungeni, Cernat–Szentkert sau Valea Crişului.

Direcţia de cercetare trasată de către Zoltán Székely este continuată şi în prezent, prin cercetarea aşezărilor (Filia–Dobó), monumentelor ecleziastice (Albiş, Dalnic, Pădureni, Saciova, Sâncrai), respectiv a fortificaţiilor (complexul de fortificaţii medievale timpurii din Pădurea Rika sau Cetatea Ika de la Cernat).

Colecţia de numismatică, parte a patrimoniului Secţiei de arheologie-istorie, şi-a început evoluţia cu cele circa 600 de monede diverse, aflate în posesia familiei Cserey. Până în 1929, patrimoniul numismatic a ajuns la peste 3800 de piese, formând un ansamblu destul de eterogen, în care se găseau atât monede antice (cca. 700 de bucăţi – greceşti, romane, sasanide, persane etc.), cât şi medievale (42 de monede de la emitenţi diferiţi), ale principilor transilvăneni (câteva sute de piese), respectiv monede moderne, care reprezentau majoritatea Colecţiei. De asemenea, din Colecţie făcea parte şi un număr relativ mare de bancnote. Prima organizare a Colecţiei se leagă de numele lui István Kovács, care, în perioada interbelică, a început organizarea şi catalogarea ei.

După pierderile din anul 1945, Colecţia de numismatică şi-a revenit relativ greu (în cele şapte decenii care au trecut, a fost inventariat doar un număr de 967 monede), majoritatea noilor achiziţii provenind în special din cercetările arheologice, tezaurele monetare, cum ar fi cel de monede din secolul al XV-lea, relativ mare, descoperit în cursul cercetării vechii biserici de la Vârghiş.